Obstacole in calea iubirii

In iubire, personal nu cred ca exista un stadiu de normalitate, adica cu iubire sau fara iubire. Iubirea este in noi si ne defineste in relatiile cu cei din jurul nostru, regasindu-se in aproape tot ceea ce facem. Daca ar fi sa vorbim despre iubire (in contextul iubirii de sine), ea ar fi de preferat sa fie una neconditionata.

Sa ne iubim pe noi insine si cu bune si cu rele. Sa ne permitem sa avem incredere in noi, in acel "pot" si "este posibil"! Abia atunci descoperim puterea de a trai cu adevarat, de a simti cu intreaga fiinta! Cand este vorba de iubirea fata de partener, lucrurile se pot schimba pentru simplul motiv ca pe scena intra odata cu sentimentele de iubire, si ansamblul nostru de credinte, asteptari, dorinte "secrete", nevoi, etc.

Acest rationament ma trimite cu gandul la urmatoarea ipoteza: "Fiecare dintre noi, daca intalnim sansa "iubirii", este posibil sa ne dorim sa fie asa cum intotdeauna am visat". Ce ar insemna asta? Viata ne-a invatat faptul ca iubirea pe care o primim de la ceilalti inca din momentul nasterii, este trecuta prin filtrul personal al celui care ne-o daruieste.

Care ar fi primul sentiment de iubire? Cand am simtit fiecare dintre noi ca suntem iubite? In momentul nasterii noastre, cand mici si neajutorate, am rasturnat lista de prioritati a doi oameni, care s-au dovedit ulterior a fi parintii nostri. Pana a descoperi acest lucru, este posibil ca o parte dintre noi, mai mult sau mai putin numeroasa, sa fii crezut in sinea noastra ca, prin noi insine, putem si "trebuie" sa fim iubite de tot si toti cei care ne inconjoara.

Astfel cele care au avut "sansa" de a fi iubite intr-o maniera care a venit in intampinarea propriilor nevoi si nu a lasat locuri goale ce se cereau a fi umplute. Odata atinsa maturitatea vor avea ocazia ca, in relatia de cuplu, sa ofere si sa ceara acelasi tip de iubire total, fara rezerve.

In functie de partener, o astfel de persoana este posibil sa intampine dificultati in a obtine ceea ce isi doreste si sa se simta astfel frustrata, resemnata. Alteori va dezvolta varianta optima de a-l atrage si pe celalat in jocul iubirii, "invatandu"-si partenerul maniera ei proprie de a iubi si de a se lasa iubita.

Iubirea se poate invata, insa nu ca sentiment ci ca si maniera, intensitate, particularitati, receptivitate sau deschidere etc. Fiecare dintre noi, ori de cate ori impartasim o astfel de experienta, ne contagiem unul pe celalalt cu felul nostru particular de a simti, reiesind o varianta hibrid a iubirii celor doi.

Acest lucru este posibil in conditiile unei bune comunicari si receptivitati a celor doi protagonisti. Cand nu stim ceea ce inseamna "iubirea" ca si sentiment, stare, un astfel de drum se poate dovedi anevoios, dar departe de a fi unul imposibil. Si cum mai nimic nu este imposibil cand este vorba de noi insine, toti avem sanse egale in fata iubirii. Diferentierile se nasc din constelatia de obstacole ce par a se naste in fata cuiva pornit intr-o astfel de calatorie.

Iubirea intre procesualitate si simtire

Cineva odata candva afirma ca uneori se poate intampla sa "nu stim" cand iubirea isi face aparitia in viata noastra, dar ca de cele mai multe ori ajungem sa constientizam momentul cand ea dispare. Ei bine, acest lucru se poate intampla nu neaparat pentru ca ne trece si nu mai simtim ca il iubim pe celalalt, ci pentru ca ni se intampla uneori sa resimtim lipsa iubirii celuilalt.

Cate dintre noi ne reintoarcem sau ramanem "agatatate" doar pentru ca celalalt ne iubeste asa cum suntem? Insa ce este iubirea? Si care sunt ostacolele posibile din calea ei? O simti, te bucuri de ea, te surprinde, uneori te subjuga, devii dependenta. Astfel de lucruri te pot speria, bloca uneori si poti bate in retragere.

Oare avem curajul de iubi? Avem curajul de a ne lasa iubite? Ce inseamna pentru fiecare dintre noi sa iubim? Unele se percep slabe, altele vulnerabile, altele retrase, altele prea vii si intra in conflict cu propria comoditate si se retrag, renunta pe motiv ca "strugurii sunt prea acri".

Iubirea poate semnifica uneori schimbare!

O schimbare pe care unele dintre noi uneori nu suntem dispuse sa-i dam curs, ramanand tributare lipsei de receptivitate, comoditatii, egocentrismului sau narcisismului din noi. Sa ne amintim de credinta conform careia "iubirea poate trece pe langa noi fara sa stim cand si cum".

Cate dintre noi sunt dispuse de a iesi din siguranta propriei colivii, sa "cante" in afara, celuilalt, cantecul iubirii? In dorinta de a reusi, dezvoltam scheme de gandire (rationamente), scheme comportamentale (conduite) care sa ne serveasca in procesul de adaptare.

Care sunt scenariile pe care le dezvoltam in procesul de adaptare la ceea ce "viata pare sa ne puna pe masa"? Care ne sunt reperele in acest proces de elaborare? La ce servesc aceste scheme? Unul din raspunsuri a fost dat: adaptare la realitatea inconjuratoare.

Insa care sunt schemele elaborate plecand de la nevoia de siguranta, instinct de conservare, supravietuire etc? Cate dintre noi suntem dispuse sa renuntam la autocontrol si sa ne aventuram in tumultumul acestei stari de beatitudine? Se intampla sa ne fie frica sa riscam.

Motive?, cauze?, conduite?, scenarii?, teama de abandon, neincredere in tine, in celalalt, forme de abuz emotional, nesiguranta de sine, frica de a nu fi acceptata, teama de rejectie, auto-privarea bucuriei de a iubi si a fi iubita, re/negarea nevoii de a fi iubita din puternicul sentiment ca nu meriti, riscul pierderii identitatii de sine, teama de esec, perfectionism sunt doar cateva din motivele pentru care ne este teama se ne lasam purtate de val.

Ce putem face?

Sa constientizam ceea ce se intampla privindu-ne pe noi insine cu sinceritate, oricat ne-ar fi de greu,
Sa traim durerea sau groaza care se ascund in spatele acestor scheme, macar pentru a ne da seama ca vom supravietui acestui demers;
Sa cercetam si sa infruntam aceste sentimente;
Sa ne observam gandurile care insotesc aceste sentimente si sa vedem in ce masura ne justifica ceea ce facem;
Sa fim atente la impulsurile si actiunile noastre pe toate nivelurile de manifestare; dupa cum ar fi: ce spunem (tare sau in gand, verbal sau nonverbal), cum spunem, ce facem, ce ne-a venit sa facem si de ce ne-am abtinut;
Sa nu ne lasam dominate de reactiile emotionale si sa observam felul in care se modifica prin constientizare, prin optarea pentru reactii mai adecvate situatiei prezente;
Sa nu ne fie jena de ceea ce descoperim si nu ne place sau nu corespunde imaginii noastre de sine.

Aici putem afla in ce consta rezistenta, opacitatea noastra la anumite aspecte de viata personala sau in general. Reactiile extrem de puternice sunt indiciul ca ceea ce s-a intamplat are intelesuri simbolice pentru noi si acelea ne declanseaza reactia.

Fugim, ne ascundem, intram in panica, refuzam constient sansa iubirii. Si acest lucru pare a ne defini. Gandurile adesea pot alimenta reactia afectiva. Amintindu-ne de situatii similare din trecut, din copilarie, adesea, putem identifica tiparul schemei care ne chinuie.

Avem nevoie doar de putin mai multa atentie si acceptare de sine. Atentie in ceea ce ne priveste vis a vis de reactii, principii, credinte, emotii, impulsuri etc. Atentia (sau contemplatia) se impune a fi exersata permanent, pentru a deveni un instrument util in situatiile de criza. Ea consta in a observa pur si simplu sentimentul fara a ne lasa acaparate de el, fara a ne identifica complet cu el si cu gandurile care il insotesc in mod automat.

Sa ne oferim sansa (auto-)observarii cat mai obiectiv posibil. Astfel in procesul autocunoasterii, este de preferat sa ne concentram pe procesul constientizarii, nu pe continutul lui. Constientizarea este departe de a fi sinonima cu reprimarea, ea presupune experimentarea sentimentului si observarea gandurilor, senzatiilor si impulsurilor pe care le avem.

Ca urmare, reactiile vor fi specifice, nu tipice. Adica in loc sa generalizam spunand despre noi insine ca mereu suntem si vom fi a fel in contexte similare, putem sa devenim constiente de diversitatea proprie in reactii, de sistemele de raportare, adaptandu-ne noi la context si nu contextul la noi insine!